Ioan Ionescu-Dolj(n.14 septembrie 1875,com.Boureni,jud.Dolj, d.4 iunie 1947, Bucuresti) a fost jurist, preşedintele Secţiei de drept public a Consiliului Legislativ (din 1925), prim-preşedinte al Consiliului Legislativ (1938-1942), membru corespondent al Academiei Române.
Născut într-o familie modestă, a absolvit Liceul Carol I din Craiova (1894), a fost câteva luni ajutor de subprefect în plasa Câlnicu din jud. Gorj, dar imprejurarile i-au permis să se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti. După mărturia sa, a ales dreptul pentru că pretindea atunci timpul de studiu cel mai scurt: doi ani pentru o diplomă, după care s-a putut angaja ca funcţionar de bancă la Creditul Funciar Urban. A continuat însă în acelaşi timp studiul, care cerea un an suplimentar pentru licenţă. În 1897 a obţinut licenţa în drept, ca şef de promoţie.
El insuşi relatează într-o însemnare tîrzie cum a intrat la scurt timp după aceea in magistratură, ca ajutor de judecător în comuna Câmpul, jud.Buzău: "Era în timpul atotputerniciei partidelor politice, când nu era posibil să ocupi o atare funcţie la stat dacă nu aveai un sfânt si încă unul din cei puternici. În magistratură se ştia graţie cărui protector a intrat fiecare. O întâmplare fericită a făcut ca eu să fiu scutit de această servitute care nu te părăsea, ci te apăsa toată viaţa.
Mult regretatul G.Palade, fiind ministru de justiţie şi văzând că toate numirile ce făcuse în magistratură erau numai dupa intervenţia persoanelor influente sau a partizanilor politici, s-a gândit că ar fi bine să facă numiri şi din rândul celor fără protecţie politică. Pentru aceasta s-a adresat universităţii, cerând să i se recomande tineri care au luat licenţa cu bile albe. Universitatea a răspuns şi între cei recomandaţi am fost şi eu, fără să ştiu nimic despre aceasta, până când într-o zi din iunie 1898 mă pomenesc chemat la minister pe motiv că d-l ministru vrea sa ma vadă. Mergând la minister, directorul personalului, unde m-am prezentat mai întâi, mi-a comunicat despre ce este vorba, adăugând că odată cu mine au mai fost chemaţi doi colegi ai mei. O bucurie nespusă şi o mândrie tinerească mi-a străbătut toată fiinţa. După un sfert de oră, fiind primit de ministru, d-l Palade, acesta mi-a declarat că m-a chemat spre a mă vedea fiindcă vrea să numească în magistratură şi băieţi fără protecţie. Întrebându-mă cu ce mă ocup şi din ce trăiesc, l-am informat că sunt copist la Creditul Funciar Urban iar, în ce priveşte ocupaţia intelectuală, am răspuns că am făcut de curând un studiu asupra societăţilor de credit funciar, care apăruse de câteva zile în "Dreptul". Era primul meu articol de drept. Am mulţumit ministrului pentru gândul său bun şi m-am retras fără ca ministrul să-mi precizeze dacă voi fi numit, când şi unde. După o aşteptare de câteva zile cu destule emoţii, am fost numit. Primind numirea, m-am retras de la Creditul Urban şi m-am prezentat la post. Era în timpul Drăgaicei, la Buzău. Tribunalul mi-a luat jurământul şi a doua zi am fost la Pogoane, reşedinţa judecătoriei. M-am prezentat judecătorului, d-l Mănciulescu, un om fin şi foarte binevoitor, a cărui atitudine binevoitoare m-a incurajat mult in carieră."
Scrupulozitatea sa deosebită în judecăţi şi puterea de muncă îi permit o evoluţie rapidă pe scara ierarhică: în 1902, după perioade scurte la tribunalele Fălciu, Tecuci şi Tutova este mutat la tribunalul Ilfov, unde este pe rând procuror, judecător şi preşedinte al secţiei de notariat(1910). Din 1906 este profesor de drept penal şi de procedura penală la Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat, infiinţată în 1872 pentru pregătirea funcţionarilor publici (şi al cărei director devine în 1937). În 1914 devine Consilier la Curtea de Apel, post în care ramâne în timpul războiului. După război şi un an ca procuror general, este numit in 1921 consilier (unul din cei mai tineri) la Înalta Curte de Casaţie si Justiţie.
Problema centrală a dreptului în acel timp era unificarea legislativă a României Mari,în care provinciile diferite moşteniseră legislaţii diferite din timpul prebelic. Acestei sarcini i se dedică o Comisie pentru Unificarea Legislativă, condusă de preşedintele onorar al Curţii de Casaţie, Manolescu Râmniceanu, şi din care Ioan Ionescu-Dolj făcea parte. Numit în 1923 secretar general al Ministerului de Justiţie, formează o subcomisie dedicată exclusiv unificării dreptului penal si a procedurii penale, operă căreia îi dedică timp de un număr mare de ani cea mai mare parte a activităţii sale. Membrii acestei subcomisii erau în afară de el, Iulian Teodorescu, G.Vrăbiescu si I.Radulescu, profesori de drept la Universitatea din Bucureşti, V.V.Pella, profesor de drept la Iaşi si Osvald Teodoreanu, avocat.
O altă modificare majoră a justiţiei prevazută de constituţia nouă din 1923 a României Mari a fost înfiinţarea Consiliului Legislativ,cu menirea de a colabora cu parlamentul în procesul de elaborare a legilor şi de a aviza constituţionalitatea lor. La 12 Septembrie 1925, Ioan Ionescu-Dolj este numit preşedinte al Secţiei de Drept Public a Consiliului. După mărturia sa, activitatea de amendare a legilor şi de intervenţii ale Consiliului Legislativ în viaţa politică a fost foarte ingrată, izbindu-se de adversitate si neînţelegere. În general, avizele Consiliului au fost totuşi respectate, graţie prezentării lor foarte documentate.
În anul 1936, după 13 ani de lucru, noile coduri penale şi de procedură penală sunt discutate de corpurile legiuitoare şi intră în vigoare de la 1 ianuarie 1937. După spusele d-lui Vrăbiescu, "deşi niciodată nu şi-a atribuit vreun merit personal la înfăptuirea acestei opere, totuşi toţi cei care au participat la ea au recunoscut întotdeauna că ea se datoreşte în mod deosebit lui Ioan Ionescu-Dolj."
Noile coduri includeau puncte de vedere apărute în penalitatea europeană la începutul secolului, acordând o atenţie mărită personalităţii infractorului. Unul din scopuri era o mai bună individualizare a pedepsei, dar şi o încercare de a urmări redresarea morală a infractorului în timpul execuţiei pedepsei. De aceea penitenciarele au fost trecute în subordinea ministerului de justiţie, pentru ca judecătorul să poată urmări evoluţia condamnatului. A existat şi o preocupare de a adapta penalitatea la specificul poporului român: în 1931,secţia de drept public a Consiliului Legislativ a adresat un apel "tuturor intelectualilor români, istorici, sociologi, jurisconsulţi, literaţi sau scriitori, care, cunoscând pe de o parte trecutul, iar pe de altă parte firea prezentă a poporului nostru, îşi dau seama de comandamentele penale care ar trebui legiferate in viitor." Aceştia sunt rugaţi să comunice măsuri represive pe care le cunosc din trecut si pe care le consideră potrivite cu firea si obiceiurile poporului român.
Codurile dădeau o atenţie crescută criminalităţii infantile şi conţineau o procedură specială pentru judecarea minorilor, în care măsurile educative jucau un rol mai mare. Conţineau de asemenea măsuri de accelerare a procedurii penale, stăvilind practica de prelungiri indefinite ale termenelor de judecată, pentru evitarea pedepsei.
În 1938 Ioan Ionescu-Dolj este ales prim-preşedinte al Consiliului Legislativ, poziţie pe care o deţine până în 1942, când se retrage la pensie. Activitatea lui didactică este sumarizată în cele două ediţii ale cursului de procedură penală, (înainte şi după apariţia noilor coduri), lectură obligatorie a studenţilor Facultăţii de Drept între cele două războaie, foarte apreciată pentru claritatea ei.
În anul 1928 este ales membru corespondent al Academiei Române, aparţinând ca jurist secţiei istorice. Acesta a fost probabil motivul creşterii interesului său în istoria dreptului românesc: alături de alte studii, a lăsat neterminată o monografie despre Criminaliceasca Condică a Domnitorului Barbu Ştirbei din 1852.
A fost redactorul Revistei de Drept Penal si Ştiintă Penitenciară. Ca membru al Asociatiei Internaţionale de Drept Penal, cu sediul la Bruxelles, a participat la mişcarea de unificare internaţionala a măsurilor de combatere a criminalităţii şi de stabilire a unui drept penal internaţional, care să reglementeze conflictele legate de infracţiuni săvârşite pe teritoriu străin.
Rândurile de mai sus sunt un rezumat al unui text mai amplu scris de mama mea, Elena Ştefănescu, n.Ionescu-Dolj, licenţiată în drept, atunci când i s-a cerut (prin 1975) de către Academia Română să facă o prezentare a activităţii tatălui ei.Ea a decedat in decembrie 1976 în Bucureşti în urma unui accident tragic de maşină. Textul mi-a fost transmis mai târziu de tatăl meu atunci când a avut ocazia să mă viziteze. El se poate obţine aici în format pdf .
Este o mare plăcere pentru mine să văd că acest text a fost publicat atât în Buletinul de Informare Legislativă al Consiliului Legislativ, Nr.3/2007 şi în Revista "Palatul de justiţie", anul XVIII, nr.8,9/2007, cât şi în volumul "A doua carte cu personalităţi ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului" de Sorin Popescu şi Tudor Prelipceanu. Doresc să exprim aprecierea mea deosebită pentru iniţiatorii acestui gest.
Ioan Ionescu-Dolj a fost o persoană cu o putere de lucru neobişnuită, pasionată şi fascinată de problemele dreptului şi ale penalităţii, convinsă că numai şlefuirea lor poate să ne apropie de dreptate, care are un caracter absolut. E puţin probabil că ar fi acceptat teze materialiste (marxiste sau nu) care restrâng scopul penalităţii, admiţând un determinism crescut al acţiunilor noastre.